Într-un moment istoric semnificativ, s-a proclamat crearea României Mari, aducând împreună teritorii cu o importanță culturală și istorică profundă. Această unire aduce în prim-plan eforturile și aspirațiile poporului român pentru unitate și independență.
De-a lungul istoriei, Ziua Națională a României a fost sărbătorită la diferite date. Iată câteva perioade importante:
1. 1 Decembrie: Această dată marchează Marea Unire de la 1918, când s-au unit Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul cu România. 1 Decembrie a devenit oficial Ziua Națională a României.
2. 23 August: În perioada comunistă, Ziua Națională a fost sărbătorită la 23 august pentru a marca încheierea Păcii de la Craiova din 1940 și revenirea nordului Transilvaniei la România.
După căderea regimului comunist în decembrie 1989, 1 Decembrie a redevenit Ziua Națională a României. Astfel, începând cu 1990, aceasta a fost data oficială a sărbătoririi Zilei Naționale a României.
3. 24 ianuarie: Ziua Națională a României, în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, era sărbătorită la 24 ianuarie. Această dată este asociată cu momentul unirii principatelor Moldova și Țara Românească sub domnia lui Cuza, care a fost ales domnitor al Țării Românești la 5 ianuarie 1859 și apoi al Moldovei la 17 ianuarie 1859.
La 24 ianuarie 1859, a fost proclamată unirea celor două principate, marcând începutul formării statului unitar român.
Pentru crearea României Mari, au fost unite trei principate:
Principatul Moldovei, Principatul Țării Românești și Principatul Transilvaniei. Această unire a avut loc la 1 decembrie 1918, formând statul unitar cunoscut astăzi ca România.
Declarația de unire a Basarabiei cu Regatul României a fost semnată la 27 martie 1918, la Chișinău. Acest act a fost adoptat de Sfatul Țării, organismul legislativ al Republicii Democratice Moldovenești, care a hotărât unirea Basarabiei cu România. Unirea a fost ulterior recunoscută de către guvernul român și a contribuit la configurarea teritoriilor care au format România Mare.
Basarabia a fost ruptă de Moldova prin Tratatul de la București din 1812, semnat între Imperiul Rus și Imperiul Otoman. Acest tratat a avut loc în urma războiului ruso-turc din 1806-1812 și a impus cedarea unei părți semnificative a teritoriului moldovean situat la est de Prut către Imperiul Rus. Astfel, în 1812, Basarabia a devenit parte a Imperiului Rus, marcând separarea acestei regiuni de Moldova.
Declarația de unire a Bucovinei cu Regatul României a fost semnată la 28 noiembrie 1918 la Cernăuți. Acest eveniment a fost un pas important în procesul de formare a României Mari, care a avut loc la scurt timp înainte de Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.
Bucovina a fost ruptă de Moldova în 1775 prin Tratatul de la Küçük Kaynarca, care a pus capăt războiului ruso-turc din 1768-1774. În urma acestui tratat, o parte semnificativă a regiunii Bucovina a fost cedată de către Imperiul Otoman Imperiului Habsburgic, făcând astfel trecerea sub control austriac. Acest proces a marcat separarea Bucovinei de Moldova și a adus schimbări semnificative în configurarea teritorială a regiunii.
La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, s-au unit următoarele teritorii:
- Transilvania – reprezentând principalele regiuni etnice românești din acest teritoriu.
- Banatul – zonele locuite majoritar de români din Banat au semnat pentru unire.
- Crișana – regiunile cu populație românească semnificativă din Crișana au fost implicate în procesul de unificare.
- Maramureșul – zonele cu comunități românești importante din Maramureș au susținut unirea.
Aceste regiuni, alături de Principatul Moldovei și Principatul Țării Românești, au format cadrul pentru crearea statului unitar România Mare.
Transilvania a fost ruptă de teritoriul vechii Dacia în secolul al II-lea d.Hr., odată cu retragerea administrației romane din Dacia în timpul împăratului Traian. În anul 106 d.Hr., Traian a cucerit Dacia și a incorporat-o în Imperiul Roman. Totuși, presiunea migratorie și strategică a dus la retragerea administrației romane din Dacia în jurul anului 271-275 d.Hr. Acest eveniment a marcat separarea Transilvaniei de teritoriul vechii Dacia.
După retragerea administrației romane din Dacia în secolul al III-lea d.Hr., Transilvania a fost ocupată și locuită de diferite popoare migratoare. Printre aceste popoare s-au numărat goții, gepizii, hunii, gepizii, gepido-avarilor, slavii și mai târziu, ungurii în secolul al IX-lea. Fiecare dintre aceste popoare a lăsat o amprentă asupra istoriei și culturii Transilvaniei.
Cea de a doua UNIRE:
Al doilea domnitor care a unit Țara Românească și Moldova a fost Alexandru Ioan Cuza. El a fost ales domnitor al Țării Românești la 5 ianuarie 1859 și apoi al Moldovei la 17 ianuarie 1859. Acestă alegere a avut loc în contextul Mișcării de la 1848 și a dorinței de reformă și modernizare în cele două principate. La 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domnitor al celor două principate, marcând astfel prima unire formală, care a fost confirmată ulterior la 5 februarie 1859 prin Decretul de Unire.
Acest moment a fost primul pas în formarea statului modern România.
Prima Unire:
Mihai Viteazu, domnitor al Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei între 1593 și 1601, este cunoscut pentru că a încercat să unească cele trei principate românești sub o singură coroană. În 1600, el a reușit să unească pentru scurt timp cele trei principate, realizând o uniune efemeră înainte de a fi înfrânt la 1601. Astfel, Mihai Viteazu este adesea asociat cu încercarea de unificare a Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei într-un singur stat.
Statul creat de Mihai Viteazu după unirea Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei a purtat numele de „Ducatul Unitor al Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești.” Această uniune a fost însă de scurtă durată, deoarece Mihai Viteazu a fost înfrânt în bătălia de la Mirăslău în 1600, iar uniunea a fost desființată în urma acestei înfrângeri.
Partajează acest conținut:
