172 ani de la Nașterea lui Mihai Eminescu: Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut, ci este mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară”

LECȚIA DE ISTORIE – 15 ianuarie: Nașterea marelui poet român Mihai Eminescu.
Aleasă ca Zi a Culturii Naționale, data de 15 ianuarie reprezintă data nașterii poetului național al românilor, Mihai Eminescu, care s-a născut în această zi în anul 1850 la Botoșani, în Moldova, copilăria petrecând-o la Ipotești, în casa părintească, într-o totală libertate de mișcare și în contact direct cu natura pe care o va evoca cu nostalgie în poeziile viitoare.

Considerat de cititori și de critica literară, drept cea mai importantă personalitate a literaturii române, Mihai Eminescu a fost deosebit de receptiv la romantismul european al secolului al XIX-lea, asimilându-și creația prin capodopere literare în care se observă pasiunea pentru istoria națională, pentru lupta poporului român pentru libertate și pentru păstrarea identității naționale.

Mihai Eminescu a evocat în scrierile sale faptele strălucite ale înaintașilor noștri, descriind momente și personalități marcante ale istoriei naționale și oferind în același timp contemporanilor exemple reale de patriotism, reflectat cel mai bine în următoarea cugetare: „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut, ci este mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară”.


După cum am mai spus , la data de 15 ianuarie 1850, la Botoșani a venit pe lume , Mihai ,cel de-al șaptelea copil, din cei 11, ai căminarului Gheorghe și Ralucăi Eminovici. Viitorul mare poet își va petrece copilăria la Ipoteşti în casa părintească, iar după ce urmează şcoala normală de la Cernăuţi, face două clase de gimnaziu și este angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani, lucrând mai întâi ca și copist la tribunal şi primărie, iar din anul 1865 preluând postul de custode al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul, de la Liceul German din Cernăuți.

După moartea acestuia, pleacă în Transilvania, la Blaj și Sibiu, unde își va continua studiile liceale, apoi ajunge la București, urmând trupele de teatru Tardini și Vlădicescu. Devine apoi copist și sufleur în trupele lui Iorgu Caragiale și Mihail Pascaly, participând la turnee în întreaga țară, după care ajunge la Teatrul Național din București, unde va fi angajat ca sufleur.

În toamna anului 1869 pleacă la Viena, unde până în 1872 va participa la cursurile Facultății de Filosofie, neavând însă dreptul să se prezinte la examene din cauza studiilor incomplete. Tot la Viena audiază și cursuri de filosofie, drept, economie politică, filologie și științe și va parte din societatea literară „România jună” și îl cunoaște pe Ioan Slavici, pe atunci student la Drept, cu care leagă o profundă prietenie.

Primele încercări de poezie ale lui Mihai Eminescu datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care o închină memoriei profesorului său. Începe apoi colaborarea la revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, debutul în poezie fiind în nr. 6/1866 al revistei, când directorul acesteia îi va publica prima poezie, „De-aș avea”, poezie semnată pentru întâia oară Mihai Eminescu, numele fiind schimbat la sugestia lui Iosif Vulcan. Această primă poezie a fost urmată de multe altele, dintre care amintim: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, „Pe lângă plopii fără soț”, „O călărire în zori” și altele.

După apropierea de societatea literară „Junimea”, creațiile sale sunt primite cu mare entuziasm, iar din 1870 începe să colaboreze la revista ieșeană „Convorbiri literare”, unde publică mai întâi poezia „Venere și Madonă”, apoi poemul „Epigonii” și povestea „Făt Frumos din lacrimă”. Stabilit la Iași, va frecventa ședințele junimiștilor, unde își citește în mod constant lucrările.

Profunzimea și expresia artistică a liricii eminesciene sunt remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al „Junimii”, care se va servi de creația noului poet pentru a argumenta definirea „direcției noi” în literatura românească, după perioada pașoptistă. Între 1872 şi 1874 este student la Berlin, societatea „Junimea” acordându-i o bursă de studii cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie.

Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene și se întoarce în ţară. Între anii 1874-1877 va ocupa postul de director al Bibliotecii Centrale, apoi profesor suplinitor la Institutul Academic și revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, perioadă în care îl va cunoaște pe Ion Creangă, cu care va lega o mare prietenie.

Continuă colaborarea la alte importante reviste și va ajunge la București, unde devine ,la sfârșitul lui octombrie 1877, redactor la ziarul „Timpul”. Aici va lucra timp de aproape șapte ani, alături de Ioan Slavici și de Ion Luca Caragiale, cu care avea să alcătuiască un trio critic de temut în presa de atunci, prin articolele de atitudine și de analiză. În 1880 devine redactor-șef al ziarului „Timpul”, în paginile căruia va publica numeroase articole referitoare la problemele vieții din perioada respectivă.

Din această perioadă datează și marile sale creații precum „Scrisorile”, „Luceafărul”, „Împărat și proletar”, „Sara pe deal’’, „O, rămâi”, „Revedere” și multe altele. Ca o recunoaștere a activității sale publicistice, în 1883 a fost ales membru al Societății Presei Române condusă de Bogdan Petriceicu Hașdeu și tot în acel an va apărea în „Almanahul Societății România Jună” din Viena, poemul „Luceafărul”, reprodus apoi și în paginile „Convorbirilor literare”.

Mihai Eminescu a murit la data de 15 iunie 1889 și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu din București, la umbra unui tei, acest loc devenind repede un loc de pelerinaj pentru românii care îl prețuiesc pe „cel mai mare poet al literaturii române”.

Mihai Eminescu despre Basarabia şi anexarea de către Rusia ţaristă!

„… Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.

Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.

E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva. Nu!

Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.

De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.

De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti „Hristos a înviat” în româneşte.

Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.

Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă”.

(Timpul, iunie 1878)

„Basarabia” este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor”.
„Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor.

Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă”. „Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.

(Timpul, 1 martie 1878)

„Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi nu-i cerem decât ceea ce sântem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine şi ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei şi pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi. Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene”.

(Timpul, 28 ianuarie 1878)

„Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România şi aceeaşi onoare nu cere respectarea convenţiei iscălită ieri. Ciudată onoare într-adevăr! Şi pe ce se întemeiază acest point d’honneur? Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de Bucureşti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia. Napoleon era asupra intrării în Rusia şi trupele ruseşti se întorceau în marş forţat, în ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor”.

(Timpul, 25 ianuarie 1878)

„Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti. Înţelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sântem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra. Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. În viaţa sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de rom\ni sânt uniţi într-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene. Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o cestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român. Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic! Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a rămânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător”.
(Timpul, 10 februarie 1878) „Pe câtă vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Căci, după cât dam noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin”.
„Drepturile noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate, pentru a ni se vorbi cu umbra de cuvânt de onoarea Rusiei angajata prin tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea”.
(Mihai Eminescu – Opere)
25 ianuarie 1878

„Astfel dar am pierdut 15000 de oameni şi câteva zeci de milioane cheltuieli de război, am ajutat pe ,,mandatarul Europei” în Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.
Mandatarul Europei vine să mântuie popoarele creştine de sub jugul turcesc şi începe prin a-şi anexa o parte a unui pământ stăpânit de creştini, în care nu-i vorba de jug turcesc? Ciudată mântuire într-adevăr.
Cuvântul nostru este: De bunăvoie niciodată, cu sila şi mai puţin.”
28 ianuarie 1878
„N-avem nici un schimb de făcut cu Rusia în particular şi nu-i dăm nimic ei, precum nu pretindem nimic de la ea în special decât ca să consfinţească cuvântul împăratului ei. Numai toţi semnatarii Tratatului de Paris, care va servi de bază a deliberărilor Congresului, ne pot da ceva — lua nu ne pot nici ei nimic, prin Tratatul de la Paris: integritatea şi neatârnarea teritoriului nostru actual.”
10 februarie 1878
„Chestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o chestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.
Înţelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi suntem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută.
Dar dacă ne dăm bine seamă, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra. Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.
În viaţa sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi, când cinci milioane de români sunt uniţi într-un singur stat.
Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeierea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. […]
Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare.
Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român. Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde şi noi nu vindem nimic!”
14 februarie 1878
„Iată în fine că sosi generalul Ignatief, pentru a ne spune nouă tuturor că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 şi că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace. Deci, fiindc-au anexat Basarabia la 1812, trebuie să reanexeze astăzi părticica ce-am recăpătat-o noi cu mare greu la 1856.
Ştiindu-se că lumea nu-i făcută la 1812 şi Basarabia a fost a noastră din veacul al patrusprezecelea, ba poartă chiar numele celei mai vechi dinastii româneşti, a dinastiei Basarabilor, care luase partea de loc de la tătari într-o vreme în care nu prea era vorba de împărăţia rusească şi fiindcă guvernul nostru ştie importanţa împreunată cu această cucerire a lui Mircea cel Bătrân, era natural ca guvernul nostru… să nu ştie nimic, absolut nimic despre intenţia Rusiei, ba, mai mult încă, atât era de neştiutor asupra acestui punct, pe care celelalte puteri îl ştiau înaintea trecerii Dunării a armatelor ruseşti, încât au intrat şi în război pentru ruşi. […]
Chestiunea Basarabiei, care poate fi pentru Rusia o chestiune de onoare militară, deşi după a noastră părere rău înţeleasă, este pentru noi nu numai o chestiune de onoare, ci una de existenţă. România, pierzând pământul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimenea.
Acest interes ar fi indiferent dacă am fi destul de puternici sau dacă cel puţin am avea noi margini naturale spre vecini cari să ne înlesnească apărarea. Dar, cu ţara deschisă spre nord şi faţă cu un vecin cu precovârşire puternic, tăria noastră nu poate consista decât în interesul economic pe care Occidentu-l are pentru drumul pe apă al Dunării şi Mării Negre. Deci, pentru acest petec de pământ în stânga Dunării, care-a fost al nostru de la 1300 începând şi pe care Rusia nu l-a posedat decât 44 ani, nu există nici un echivalent.”
19 februarie 1878
„Basarabia în 1812 făcea parte integrantă din Moldova, de care fusese alipită în curs de mai bine de patru sute de ani. Ea a urmat până la 1812 soarta acestui principat, a cărui a constituit aproape jumătatea. Independentă la început, ca Moldova, şi sub dinastia Bogdanilor, a susţinut acea luptă eroică şi disproporţionată în contra islamismului învingător a cărei culme strălucitoare au fost victoriile lui Ştefan cel Mare, lupta care, cu mult înainte de apariţiunea politică a Rusiei pe scena lumii, a oprit la Dunăre, parte prin arme, parte prin înţelepte tractate, progresele spăimântătoare ale Semilunei. În sfârşit, împreună cu Moldova, a intrat cu înalta Poartă în acele relaţii rău definite pe care diplomaţia modernă, în lipsa de alte cuvinte, le-a caracterizat prin numirile împrumutate dicţionarului feudalităţii, de suzeranitate şi vasalitate, dar care în drept constituiau mai mult un fel de independenţă a celui slab protejată de cel tare, în schimbul a câtorva îndatoriri precise. […] Orişicum, în 1813, ca în tot cursul istoriei sale, Moldova cu Basarabia împreună formau un stat deosebit, cu legile şi prinţul său, şi se aflau supuse numai la ceea ce diplomaţia a numit impropriu suzeranitatea Porţei Otomane. Basarabia fiind în această situaţiune, în 1812 a fost, în actul oficial de cesiune, dobândită de către Rusia de la Poarta Otomană, dar în realitate răpită de la legitimul şi adevăratul său proprietar, care era Moldova, şi transmisă de către acel ce nu avea drept s-o cedeze la acel ce nu avea drept s-o ia. În nici un caz n-a fost cucerită, căci Rusia, chemată îndărăt de invaziunea napoleoniană, se retrăgea în grabă, şi încă și mai puţin cucerită de la populaţiunea musulmană-tătărască locuind sub corturi. Se poate ca în sudul Basarabiei, precum în Crimeea şi sudul Rusiei, precum în Dobrogea, să se fi aflat pe atunci câteva pâlcuri de bandiţi nesupuşi, tătari musulmani ce înfruntară autoritatea guvernelor regulate ale acestor localităţi, care era, atunci ca şi acum, Moldova, Poarta Otomană şi Rusia. Însă se poate oare serios susţine că de la dânşii Rusia a cucerit Basarabia, dacă este vorba de cucerire? Şi că dânsa revendică această provincie astăzi ca legitima lor moştenitoare? Populaţiunea musulmană-tătărască locuind sub corturi, formând o entitate politică în mijlocul Europei și la începutul secolului al XIX-lea, este o ingenioasă descoperire a corespondentului ,,Nordului”, pentru care ar trebui să solicite un brevet de invenţiune.
În orice caz, dacă se aflau în mlaştinile deltei Dunării câteva triburi vagabonde de tătari, imensa majoritate a populaţiunei era compusă de români agricultori cu portul, cu limba, cu tradiţiunile române. Chiar astăzi ei formează în Basarabia rămasă rusă o populaţiune compactă de aproape 700 mii locuitori.
Iată pentru ce susţinem că mica parte de Basarabie pe care o poseda România a fost într-adevăr restituită legitimului sau proprietar. Iată răspunsul nostru în privinţa dreptului României asupra Basarabiei. […]
Ţara noastră a fost călcată de vreo patru-cinci ori în acest secol de către Rusia; din această cauză comerciul şi agricultura noastră au trebuit să sufere nişte catastrofe aproape periodice, cari la fiece zece-cincisprezece ani ne fac a pierde tot fructul muncii noastre.”
N.red.: În perioada 3-14 martie 1878, Mihai Eminescu avea sa publice în ziarul „Timpul” întreaga istorie a Basarabiei, începând din veacul al XIV-lea până în al XIX-lea.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*