În fiecare an, la 24 ianuarie, România aniversează un moment crucial al istoriei naționale – Unirea Principatelor Române, act ce a marcat decisiv procesul de unificare națională și modernizare a societății românești, posibil prin voința neabătută și solidaritatea la nivel național, în ciuda contextului politic complex de la acel moment, mai ales la nivel internațional.
Unirea Moldovei cu Muntenia şi revendicarea libertăţii şi egalităţii în drepturi a naţiunii române din Transilvania şi Banat, obiective formulate de revoluţionarii de la 1848, au reprezentat programul politic esenţial al românilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Tratatul de pace de la Paris (30 martie 1856), încheiat în urma Războiului Crimeei, a făcut posibilă convocarea, în Ţara Românească şi Moldova, a Adunărilor ad-hoc, în care erau reprezentate principalele categorii sociale (inclusiv ţărănimea, reprezentând peste 80% din populaţie) şi care urmau să formuleze principalele deziderate ale ţării. După dezbateri, Adunarea ad-hoc a Moldovei din Iași a adoptat obiectivul principal – Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România, rezoluţia votată în unanimitate la Bucureşti cuprinzând aceleaşi deziderate.
Guvernul francez a susținut ferm cauza românească, astfel încât, după laborioase negocieri, Conferinţa ambasadorilor puterilor garante, întrunită la Paris, a încheiat Convenţia de la Paris (7/19 august 1858), cu următoarele prevederi: Muntenia şi Moldova urmau să poarte numele de Principatele Unite; la Focşani se înființa o Comisie Centrală – pentru pregătirea legilor – şi o Curte de Casaţie comună; toţi cetăţenii erau egali în faţa legilor; privilegiile şi rangurile de boierie se desfiinţau.
A urmat alegerea noilor domni, în acord cu formula de compromis agreată de Marile Puteri. În Moldova, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza, comandant al armatei moldovene şi candidat de ultimă oră al unioniştilor, a fost proclamat în unanimitate domn al ţării. Spre surpriza tuturor, și la Bucureşti a fost ales, la 24 ianuarie 1859, tot Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor al Munteniei.
Convenţia de la Paris statuase câte un principe în fiecare ţară, dar nu precizase că ar putea fi una şi aceeaşi persoană. Prin dubla alegere a lui Cuza, dorinţa esenţială a naţiunii punea marile puteri garante în fața faptului împlinit, respectând formal și prevederile convenției menționate.
„Alegerea colonelului Cuza – sublinia Victor Place, consulul Franţei la Iaşi – reprezintă triumful complet al ideilor unioniste şi liberale împotriva vechiului sistem de corupţie, moldovenii dovedind că sunt la înălţimea speranţelor ce s-au pus în ei”. Iar a doua alegere, de la 24 ianuarie 1859, constituia „expresia cea mai adevărată a sentimentului naţional”.
Au fost trimiși imediat reprezentanți diplomatici români, însărcinați cu misiunea recunoașterii unirii la Constantinopol, Paris și în alte capitale europene importante. Vasile Alecsandri, marele scriitor, a fost cel mai important și activ dintre acești diplomați, îndeplinind funcția de ministru al Afacerilor Străine în Guvernele de la Iași (17 ianuarie-11 iunie 1859), și București (11 octombrie 1859 – 28 mai 1860). Deși inițial a existat o opoziție internațională categorică la Unirea Principatelor, Franța s-a pronunțat pentru recunoașterea dublei alegeri, contribuind decisiv la schimbarea atitudinii celorlalte puteri garante.
Dând dovadă de moderație, tact și înțelepciune, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, trimișii săi diplomatici și oamenii politici români, în ansamblul lor, au căutat să evite gesturile intempestive, reușind să obțină până în toamna anului 1859 recunoașterea dublei alegeri, chiar dacă avea un caracter excepțional, fiind valabilă exclusiv pe durata domniei lui Cuza.
Printr-un Protocol special, Austria, Franţa, Marea Britanie, Prusia, Rusia şi Turcia au recunoscut învestirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, fiecare ţară păstrându-şi în continuare guvernul, capitala şi Adunarea Legislativă.
A urmat apoi o lungă negociere atât în plan diplomatic, în străinătate, cât și în plan politic intern, în țară, pentru pregătirea unirii politice și administrative, recunoscută până la sfârșitul anului 1861.
Se încheia astfel primă etapă în realizarea unirii depline, politico-administrative, prin formarea primului guvern al României moderne, la 22 ianuarie 1862, sub conducerea prim-ministrului Barbu Catargiu, reprezentant al conservatorilor.
Peste două zile, la 24 ianuarie 1862 a avut loc prima ședință a Guvernului României, în fostul palat al Adunării Deputaților din Dealul Mitropoliei, în tandem cu cea dintâi ședință comună a membrilor Adunărilor Legislative de la Iași și București, marcând încheierea etapei realizării unirii depline și trecerea la etapa modernizării statului.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a venit special de la Iași pentru a asista la acest important eveniment, fiind întâmpinat cu entuziaste manifestări populare de-a lungul drumului, în special la Buzău, Focșani și Ploiești. Aceeași bucurie și speranță în domnitor s-a manifestat și la București, pe fondul unei agitații fără precedent a țărănimii ostile conservatorilor și animată de promisiunea împroprietăririi, lansată de liberalii radicali. Alexandru Ioan Cuza a știut să aplaneze cu tact starea de agitație și să tempereze spiritele, plecând pe jos din Dealul Mitropoliei și trecând prin mijlocul miilor de oameni care l-au salutat cu entuziasm.
În lunile următoare, Guvernul și Adunarea Legislativă vor adopta o serie de măsuri administrative și legi privind centralizarea și unificarea diverselor instituții și servicii ale statului.
Înfăptuirea Unirii Principatelor a marcat o profundă schimbare în domeniul relaţiilor externe ale noului stat, iar o trăsătură esențială a politicii externe a Principatelor Unite în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza o constituie inaugurarea de acțiuni diplomatice de sine stătătoare, concretizarea unei politici externe românești, oficială și cu caracter permanent, orientată în direcția realizării obiectivelor fundamentale ale națiunii române. O altă caracteristică esenţială a politicii externe româneşti în această perioadă a reprezentat-o politica faptului împlinit, al cărei debut a constituit-o, de altfel, dubla alegere a Domnitorului Cuza.
Principalele obiective urmărite au fost: desăvârşirea Unirii Principatelor sub dublul său aspect, primul legat de recunoaşterea de către Europa a dublei alegeri, celălalt de acceptarea de către Poartă şi puterile garante a unirii depline în plan politic şi administrativ, apărarea şi consolidarea autonomiei ţării, încheierea de tratate şi convenţii direct cu alte state, înfiinţarea de agenţii diplomatice proprii, toate aceste măsuri urmărind obținerea independenței de stat.
Partajează acest conținut:
