×

Mihai Eminescu: Începe să-mi fie evident că limba română este într-adevăr bogată, înzestrată cu un număr de sufixe vii, ba chiar și cu cantitate. În cărți vechi am descoperit mai multe

Mihai Eminescu: Începe să-mi fie evident că limba română este într-adevăr bogată, înzestrată cu un număr de sufixe vii, ba chiar și cu cantitate. În cărți vechi am descoperit mai multe

Din scrisoarea lui Eminescu către Maiorescu (octombrie 1887)

Întrebarea este dacă s-ar găsi în București mai multă liniște, mai mult spațiu pentru ceea ce este colțuros în firea mea. Sau aș fi luat acolo tot atât de în răspăr ca și aici. Dar ce rost au întrebările? Vin, cât de repede pot, probabil chiar în zilele următoare. Am adunat multe manuscrise zdrențuite și tipărituri vechi românești, pe care aș ține mult să le iau cu mine. Acest lucru îmi scumpește călătoria, dar mi-ar rămâne la îndemână materialele spre a-mi putea umple timpul liber cu strângerea de cuvinte și locuțiuni. Începe să-mi fie evident că limba română este într-adevăr bogată, înzestrată cu un număr de sufixe vii, ba chiar și cu cantitate. În cărți vechi am descoperit mai multe formațiuni sintactice pline de farmec, mai multe timpuri care au fost date uitării, apoi conjuncții, prepoziții și adverbe, ba chiar două moduri noi, chiar dacă sunt cam defective. S-ar putea strânge contribuții la sintaxa românească. Numai timp și liniște să fie. Ei, să le poate avea cineva pe amândouă!

Cheia pentru fonologia românească îmi pare de asemenea certă. Legile noastre fonetice sunt cele slave vechi, care sunt însă neobișnuit ba chiar surprinzător de apropiate de cele romanice, așa încât contopirea lor în română este cât se poate de firească. Citind „Columna” mi s-a vădit din nou, limpede, că d-l Hașdeu are o cunoaștere practică a slavei vechi, dar că în privința foneticii face greșeli cu totul elementare. Lucrul mi s-a părut curios, căci, dacă el ar fi cunoscut fonologia slavonă, i-ar fi fost foarte ușor să-i pună la punct pe etimologiști și să soluționeze definitiv problema ortografiei. Omul știe multa sed non multum.

Am aflat că veniți în curând la Iași, ad majorem Junimae gloriam. Deci, dacă voi mai fi aici, se vor putea lămuri multe.

Cu salutări și strângere de mână
Eminescu

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889, București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română. A publicat un singur volum antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a societății Junimea, din care Eminescu făcea parte.  Printre operele notabile se numără LuceafărulOdă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (IIIIIIIV și V).

Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, în timp ce proza sa conține și elemente sociologice. Temele recurente din opera sa sunt natura, temă tipică romantismului, care, în cazul lui Eminescu, este privită prin prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului. Într-un articol din Encyclopædia Britannica, actualizat în ianuarie 2023, se menționează: „A transformat atât forma cât și conținutul poeziei românești, creând o școală de poezie care i-a influențat puternic pe scriitorii și poeții români, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea”.

S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se, în adolescență, la Cernăuți pentru a urma cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, De-aș avea. La vârsta de 19 ani a început studiul filozofiei la Universitatea din Viena, unde a întâlnit scrierile unor autori care îi vor influența puternic opera, precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer, dar și filozofia orientală prin opere precum Ramayana, Mahābhārata și Vedele. Tot în această perioadă începe să publice în revista Convorbiri literare. La 22 de ani a plecat la Berlin pentru a-și continua studiile.

Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași. Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de Iași, iar din 1877 la Timpul, oficiosul Partidului Conservator, față de care Eminescu era apropiat ideologic. Articolele de gazetă urmau linia filozofică adoptată de autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător al orânduirii sociale din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent al liberalismului burghez. Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști europeni ai vremii.

Epuizat de munca de zi cu zi și, probabil, suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a retras din gazetărie în iunie 1883. În urma unei căderi nervoase în anul 1886, probleme sale de sănătate mintală au fost interpretate, probabil eronat, ca simptome de neurosifilis, poetul fiind tratat cu injecții de clorură de mercur. Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, fiind înmormântat două zile mai târziu la cimitirul Bellu din București. Moartea a fost datorată, cel mai probabil, intoxicației cu mercur. Manuscrisele lui Mihai Eminescu, în 46 de volume și de aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în anul 1902. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem în anul 1948.

Partajează acest conținut:

Publică comentariul